Ziua în care Omenirea a primit a doua șansă

      Fiecare secundă contează, într-o clipă pierzându-se atâtea vieți… O bubuitură puternică și simt cum inima sare peste o bătaie. Încă douăzeci de minute până va fi gata și tot ce pot să fac până atunci este să dau o mână de ajutor.

      Mă îndrept spre camera de carantină, îmi dau jos costumul de protecție și îmbrac vesta antiglonț și casca. Verific pistolul și iau suficiente încărcătoare pentru că nu știu la ce să mă aștept. Gândesc automat, iar adrenalina mă ține în alertă. Până în urmă cu 48 de ore nu ținusem niciodată o armă, iar acum o folosesc de parcă asta aș fi făcut toată viața.

    Înaintez până la ieșirea din laborator, iar apoi alerg până la ceilalți militari și la logodnicul meu. Îl văd pe comandant cum gestionează situația, însă îmi ordonă să mă întorc în laborator. Refuz, știind că misiunea mea acolo s-a încheiat, tot ce mai pot face acum este să lupt alături de ei.

       În urmă cu 48 de ore…

       Simțeam că totul este o glumă proastă, un film la cinema, orice… Nu știam nimic despre logodnicul meu, iar panica era o stare comună. Mă uitam la un televizor dintr-o cafenea abandonată, iar ultimele imagini arătau haosul creat în mai puțin de jumătate de zi: orașe distruse, oameni răpiți sau omorâți, clădiri în flăcări, oameni ce încercau să își salveze familiile sau să se adăpostească. Era haosul creat de invazia unor extratereștri. Nu eram șocată de existența lor, ci de modul în care au venit pe Pământ. Voiau să colonizeze Planeta, nu era cale de mijloc, aveau de gând să ne distrugă pe toți. Iar armele lor… Nu știu ce tehnologie foloseau, însă o singură tragere pulveriza un zgârie-nor.

       Dincolo de orizont am văzut o navă spațială: știam că totul se va termina. Mă pregăteam să intru la loc în cafenea, când am fost prinsă și băgată într-o mașină. Mirată, am văzut că ,,răpitorii” erau militari. Unul dintre ei, Frank Grillo, mi-a explicat de ce m-au salvat și totul a devenit mai clar. Mi-au spus că logodnicul meu este la adăpost și că o să îl văd în curând. Aveau nevoie de mine pentru a salva lumea. Sună ca un clișeu, nu?

       În urmă cu 24 de ore…

       Tocmai încheiasem teleconferința alături de alți zece biologi moleculari din lume și pentru prima dată în ultimele 24 de ore, aveam speranța că totul va fi bine. Din nefericire, nu eram biolog, însă cei patru ani la facultatea de medicină, pasiunea mea pentru biologie moleculară și interesul meu de a studia viața extraterestră, m-au făcut un bun candidat. Sau cel puțin, eram printre singurii rămași în viață.

        Extratereștrii erau mult prea mulți pentru a-i înfrânge cu ajutorul armelor clasice și aveau o tehnologie SF la care noi probabil nu am fi ajuns nici în o mie de ani. Așa că am hotărât să fabricăm o armă care să îi omoare, formată dintr-un virus. Acesta acționa în trei etape: mai întâi îi slăbea, apoi odată ce virusul se multiplica în organismul lor, devenea contagios și pentru ceilalți extratereștri, iar într-un final îi ucidea. Virusul acționa destul de repede, în două minute îi slăbea, iar în jumătate de oră îi omora. Cel mai important era că se putea transmite de la un extraterestru la altul, astfel încât nu era nevoie să intrăm în contact cu toți pentru a scăpa de ei. Am ajuns la această concluzie după ce le-am studiat ADN-ul. 

       Până era gata arma noastră secretă, puteam doar să îi încetinim cu gloanțe. Mergea, însă șansele erau mici iar pierderile noastre mari. Studiindu-le ADN-ul, aflasem și slăbiciunea lor: Liana de Jad era kryptonita lor, cea care s-a retras din calea noastră, pe măsură ce noi ne extinsesem pe Planetă. Iar gloanțele ne vor ajuta să le strecurăm ,,otrava” în corp. Însă mai sunt doar puține Liane de Jad și trebuie să le folosim cu grijă…

      În urmă cu 6 ore…

      Au fost culese cât mai multe Liane de Jad, transformate în ser și transferate în gloanțe. Pentru că nu puteam sta în laboratorul ascuns, am hotărât să lupt alături de militari și de oameni obișnuiți ce doreau să își salveze viața și Planeta.

       Cine ar fi crezut că eu, o tânără ce abandonase facultatea  de medicină pentru o promisiune deșartă, va contribui la salvarea Planetei? Îmi era teamă și de gândaci, însă în astfel de situații, frica dispare, se ascunde în cel mai întunecat colț al creierului, iar dorința de supraviețuire îi ia locul.

       În urmă cu 3 ore…

       Extratereștrii erau din ce în ce mai aproape de zona în care se afla laboratorul. Echipele de intervenție au reușit să le țină piept până acum, fără pierderi omenești și asta îmi dădea curaj. Îi momiseră undeva la treizeci de kilometri distanță. Am făcut ultimele verificări în laborator, iar totul depindea acum de o mașinărie. Oare va fi gata la timp ori sacrificiul va fi în zadar?

       În prezent…

      Alarma laboratorului a pornit: arma era gata. Extratereștrii căzuseră în plasă și erau în drum spre laborator. Tot ce trebuie să facem este să așteptăm momentul oportun. Vedem nava tot mai aproape și ne pregătim. Suntem grupați: o parte se asigură că arma sa va declanșa, o altă parte dintre noi atrage extratereștrii în plasă, iar ceilalți ne protejează, fiind gata să își dea viața pentru ca planul să funcționeze.

       Îi vedem cum coboară din navă, iar în timp ce se apropie, pregătim arma. 1,2,3… foc. Extratereștrii sunt confuzi și se retrag imediat în navă. Ne așteptăm să decoleze, însă nu au mai reușit, semn că virusul își face efectul.

       Primim confirmarea că în toată lumea, extratereștrii sunt anihilați și navele lor nu mai pot decola. Suntem în continuare cu armele pregătite, în cazul în care planul nostru ar da greș. După o oră, ne facem curaj să ne apropiem de nava imensă și constatăm că inamicii noștri sunt morți.

       Virusul a funcționat: am învins. În acel moment răsare soarele: este o nouă zi, 3 noiembrie 2017, ziua în care Omenirea o poate lua de la capăt.

       Articol participant la SuperBlog 2017

Please follow and like us:

Andreea BeautyInfusion

29 Comments

  1. Mi-a placut paragraful cand ai mentionat ca tehnologia folosita de extraterestrii era asa de avansata ca la noi nu ar fi ajuns nici intr-o mie de ani :)))
    Pe langa faptul ca ai folosit fictiunea, ai pastrat si ceva autohton, din tara noastra! Buna naratiune, bravo! Mult succes la concurs!

    • Multumesc mult de tot pentru apreciere 🙂 Nu cred ca am chiar atat de mult talent :))

  2. Îmi place felul tău de a spune o poveste și îmi place ideea articolului. Eu nu sunt o mare iubitoare a filmelor SF. Ma uit foarte rar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *